tomis

Q: "Why are you cancelling your account?"

A: "This site is useless to me, really. Let’s admit it, if a guy has a hi5 account it’s because he wants to have sex with some/any chick (which is usually what guys want anyway) – this is true in 99% of the cases. But, on the other side of the coin, only about 1% (if that) of the chicks have a hi5 account because they want to screw some/any guy, the rest are there just for the photo parade and because people they know (a.k.a. "friends", I’ll get back to this) are here – and this trend spreads like a viral disease.

So, statistically, you’re not getting laid with a moderately good looking girl using this account unless you look great (which I do, heh… but that’s not the point) and you are really lucky. "Lottery winner"-lucky. And if you look great you don’t really need this site unless your social skills are lacking, in which case, even if you somehow managed to get a date (unlikely, given the 1%), you would probably scare her off or you wouldn’t know what to do with her.

Anyway, for the last few years I’ve been having a relationship with a great girl but I’ve had this hi5 account for way longer and I really haven’t used it for what it’s designed (stalking/chasing chicks) – at first I didn’t know how to do that, and when I did know how I didn’t need it anymore. And all this time my email inbox was injected on a regular basis with "let’s be friends"/"add me to your friend list". Requests from guys… you get the picture.

But worry not! I will not be switching to other (just as useless) "social networks" such as Twitter, Facebook or Crapix.
First of all, we have established that they don’t help you get laid unless you’re a girl, in which case the odds increase dramatically – and if you post a message moderately alluring such as "me looking for nice sensitive guy" the number of offers per second will increase exponentially.
Second – if you want to keep in touch with friends there are much better and easier ways of doing this – they are called "telephone", "email", "blog", "instant messaging" and last but no least "hanging out". Now really, is anyone naive enough to think that you can actually make or keep real friends using just social networks? Come on… A friend is there to be exploited and get exploited by you – keep each other company, ask for stupid favors, help and be helped; a friend is someone to rely on when need be. How many friends have you made online? A million? That doesn’t count, you can’t even remember the country they live in – you have to look them up to remember their real name. That’s not a friend, that’s an asset in a popularity contest.

There were other things that I wanted to say but the main point is I really can’t see any reason whatsoever for a guy to have a hi5 account.

So there you go

0wned."

Q: "What could we have done differently that would have kept you from canceling?"

A: "Shut down."

In alta ordine de idei, poate nu de o importanta capitala avand in vedere cele enuntate mai sus – dar mentionez oricum, este suparatoare o problema gramaticala observata tot la românasii nostri. Studiu de caz. Analizati propozitia (nu-mi vine alta mai buna in loc) "Dorel mi-a dat cheile masinii care a cumparat-o in Spania". Daca nu sesizati problema imediat, cel putin instinctual, inseamna ca aveti o alta problema (v-ati românizat). De cand a devenit in regula metamorfoza lui "pe care" in "care"? Ce s-a intamplat cu acel "pe"? Este atat de greu, atat de consumator de timp sa pronunti o amarata de prepozitie astfel incat sa nu mai iriti urechile celor care inca mai vorbesc limba romana?

Daca tot ne-am ocupat de probleme de sintaxa hai sa trecem putin si pe la semantica. Atunci cand aud pe la televizor pe cineva (si aud des) ca spune "dosare clasificate" imi vine sa ii strang de gat pe imbecilii care au introdus expresia. Microcefalilor, in limba romana (aia care mai apare in dictionarele de dinainte de noile DOOM) cuvantul "clasificat" are un singur sens, si anume "a împărţi sistematic, a repartiza pe clase sau într-o anumită ordine" (dexonline.ro, DEX ‘98). Ce vreti voi sa spuneti, agramatilor, este "confidential". Stiu ca ati auzit prin filme americane "classified files", problema este ca traducerea nu este cum credeti voi in stilul "furculision". "Classified" nu este echivalent cu "clasificat" imbecililor, ci cu "confidential". Ce pazesc lingvistii Academiei Romane ("un simbol al spiritualitatii nationale, un forum al consacrarii, un spatiu al cercetarii fundamentale" asa cum se autodenumesc cu multa modestie pe propriul site)? De ce nu se autosesizeaza, de ce nu fac o campanie, ceva? Pentru ca si ei stiu la fel de multa limba romana ca si Dorel din bodega de la coltul blocului – la urma urmei vorbim despre oamenii care au impus drept corecte cuvinte si expresii ca "niciun" sau "dintr-odata" pentru a-si justifica salariile primite in timpul in care freaca menta. Ce sa zic, tara lui Vanghelie "care este" Vodă. Deh, nici Pruteanu cand traia nu a sesizat problema (dupa cunostinta mea) si -vorba aia- el se lovea in permanenta de astfel de expresii "clasificate" pentru ca era in Parlament dar nu a zis nimic, asa ca ce pretentii sa mai ai de la uriasii lingvisti ai limbii romane?

Stiri locale – Iasiul a primit jumatate din bugetul "minim necesar", adica mai pe romaneste jumatate din cat au cerut. Se pare ca instalatorul (actualmente primar, spagar si om de paie) gigi nichita nu a ajutat prea mult Iasiul prin faptul ca este in permanenta la Bucuresti pe post de vicepresedinte psd. De fapt specimenul sta atat de mult in capitala incat nici macar nu are habar ca orasul pe care il pastoreste este plin de cratere dupa ploile de acum cateva saptamani. Nu a ajutat nici faptul ca pe post de presedinte de consiliu judetean este buhaiul umflat care raspunde la numele de costica simirad, cel care si-a inceput domnia prin constructia unei bude in biroul personal (se vede ca WC-ul vechi nu il mai incapea). Ambii, "mari" lideri regionali, au tot atata influenta la conducerea psd cat am si eu. In fine, ca s-o mai scurtam, oamenii au ajuns la concluzia "nu avem bani" si au ridicat din umeri in stilul "deci este clar, anul asta nu mai facem nimic". Nici vorba de fonduri europene, solutii financiare legate de vreun parteneriat public-privat, nimic. Doar "n-avem bani, asta-i viata, stam un an pe tusa". 
Daca faceam eu proiectul de buget as fi dat Iasiului 10% din cat a primit acum si ii puneam pe nichita si simirad sa zica "mersi frumos de favoare", mai ales ca acei bani nu se vor duce decat la firme care dau 10%-le traditional. De ce sa fie acordati bani din bugetul de stat unor judete care au dovedit in trecut ca au o mare pricepere in a arunca banii pe fereastra in loc sa dai fonduri celor care merita? Si-asa in Iasi nu se face nimic durabil, de ce sa-i arunci pe apa sambetei? Ca sa-si umfle buzunarele 10-20 de oameni din Iasi?

Pe final, impresii de gamer (adica al’ de joaca multe jocuri pe computer si are ceva cunostinte in domeniu). S-a lansat la o facultate din SUA un curs de Starcraft iar mie mi se pare teribil de laaame (lame – naspa, nasol, groaznic, etc). Cunoscatorii stiu ca in acel joc exista un numar foarte limitat de strategii pe care, odata ce le inveti (traducere – "tocesti"), le aplici in permanenta facand micromanagement-ul unitatilor. Practic, odata ce ai invatat toate strategiile (nu prea multe) orice joc de multiplayer se transforma intr-un scenariu clasic de joc cu mult prea putine variatii ca sa fie interesant pentru cineva care cauta iesirea din rutina – in cel mai bun caz devine o confruntare intre abilitatile de micromanagement ale unor jucatori.
Daca ar fi vrut intr-adevar sa faca studiul unui joc de strategie adevarat ar fi putut sa aleaga Total Annihilation, joc aparut cu un an mai devreme, grafica 3d (explozii mai spectaculoase, terenul semi-deformabil, vegetatie care poate sa ia foc, etc), gameplay infinit mai variat si mai dinamic, harti mult mai mari, etc. Partea de "toceala" in TA este mult mai redusa decat in Starcraft si actiunea este tot timpul prezenta indiferent de nivelul de joc – bataliile sunt intr-adevar epice si nu este nimic mai spectaculos decat sa fii in mijlocul unei batalii in care sunt implicate toate unitatile de pe harta.
Ce sa-i faci, omuleti nepriceputi care prefera sa toceasca in loc de actiune. Pierderea lor.

Cineva m-a rugat (angajat) sa fac un program pentru o baza de date -detaliile sunt neimportante, si era necesar sa lucrez sub indrumarea unui omuletz care deja se ocupa de ceva timp de tot ce tinea de softul pentru acea baza de date. Toate bune si frumoase, nu? Adica daca tot mai dureaza un pic pana termin proiectul de atasat la CV pentru angajare nu strica sa mai fac si niste bani de buzunar in timpul asta. Asa ca am zis – de ce nu?

Pacat ca nu a fost chiar atat de frumos pe cat se prefigura. Acest omuletz este un fost profesor de liceu reciclat ulterior intr-un programator si asta se cunoaste. Nu are o metodologie de lucru, nu planifica lucrurile inainte, nu scrie design documents pentru programele pe care trebuie sa le faca (cel putin la mine nu a fost asa). Colac peste pupaza, cand vorbeste abia intelegi ce spune – si nu ma refer ca nu auzi cuvintele… ci ca este foarte criptic, adica propozitii fara subiect sau complement direct, fara o cursivitate a ideilor care sa iti indice contextul discutiei, iar la un moment dat ti se face si jena sa il pui sa mai explice pentru ca nu ai inteles ce naiba vrea sa spuna cu expresia aia.

Uite de aia este necesar sa treci printr-o facultate de informatica, pentru ca sunt sanse (nu este garantat totusi) sa iti explice cineva cum merge procesul de creatie a unui program si sa ti se imprime o metoda corecta de a face lucrurile – intai planifici la sange, dupa aia executi.
Este ca atunci cand in timpul scolii ti se spune – rezolva problema urmatoare de geometrie analitica. In mod normal ti s-ar spune (sa zicem) – se dau coordonatele punctelor A si B, afla coordonata lui C daca unghiul asta si cu celalalt au suma egala cu S. Stii clar ce ai de facut. Stii ce ti se da, stii ce ti se cere si stii ce unelte ai la dispozitie ca sa rezolvi problema. Clar, nu?

La mine a fost bataie de joc de-a dreptul; pana si eu, care nu am lucrat la o firma pana acum, stiu cum (nu) trebuie facute lucrurile. In acest caz am lucrat permanent fara un design document care sa imi arate ce trebuie sa fac mai departe (au existat doar niste cerinte foarte vagi la o intalnire, mormaite intre doua fumuri de tigara), am facut totusi un program destul de bun in opinia mea, pentru ca acum sa fie nevoie sa rescriu jumatate din el pentru ca omuletzul nu a facut ce trebuia sa faca de la bun inceput, si anume sa clarifice anumite aspecte din baza de date.

Eu am scris programul, el s-a uitat peste el, dupa care m-a pus sa aflu (nu era sub nici o forma treaba mea) ce ar trebui sa fie intr-o anumita sectiune a bazei de date pentru ca ulterior sa imi modific programul in functie de ce aflu, in loc sa fi facut de la bun inceput lucrurile in ordinea corespunzatoare si sa scriu din capul locului programul corect. Complet neprofesionist.

Oricine a muncit in viata lui stie ca unul dintre cele mai nasoale sentimente este sa investesti mult timp in ceva dupa care sa afli ca ai muncit degeaba. Evident ca dupa ce am aflat ca trebuie sa imi modific programul pentru ca individul nu a catacdisit sa faca de la bun inceput ce era necesar imi venea sa ii spun vreo doua din inima si sa il dau cu capul de pereti la prima intalnire tete-a-tete. Nu-s eu tipul ala de om, dar are norocul lui ca nu am un temperament mai vulcanic.

Exista o gramada de tzoape care se cred programatori sau arhitecti software, si multe astfel de specimene ies chiar de pe bancile facultatilor de informatica – indivizi care au facut doua pagini web si care cred acum ca stiu cu ce se mananca programarea, ce sa mai vorbesc de cei care au alt profil. Din punctul meu de vedere ca sa te poti cu adevarat numi programator este necesar mai mult decat aptitudinea de a folosi un limbaj de programare. Orice tzaran poate fi invatat sa scrie un program in C++, dar este nevoie de mult mai mult pentru a pretinde ca esti un profesionist in acest domeniu.

M-am poziţionat strategic la capătul cozii în ideea că voi fi cronometrat din momentul în care voi trece linia de start (deşi nu a fost chiar aşa…) şi am aşteptat liniştit începutul cursei. Timpul a trecut fără să-l simt şi în propriile noastre aplauze şi strigăte de satisfacţie am plecat la drum. Am simţit -ca şi mulţi alţii, sunt convins- o mare bucurie în momentul în care s-a dat startul şi am realizat că în final particip la această cursă pentru care m-am pregătit atâta timp.

Am luat-o uşor la început fiind cumva jenat să depăşesc oamenii în viteză din teama de a fi luat drept un diletant care îşi consumă toate bateriile pe prima porţiune a cursei dar treptat am prins curaj şi după primul kilometru deja îmi stabilisem clar o strategie de alergare de care ulterior m-am ţinut cu dinţii.
Modul de operare era simplu – îmi aruncam ochii cu vreo 50 de metri în faţă, ocheam unul sau mai mulţi alergători şi măream ritmul până când ajungeam în urma lor, mă odihneam câteva momente (la început puţin, la final mai mult), după care repetam procedeul cu alţi alergători din faţa mea.
Dacă la început aveam mulţi oameni în faţa mea, pe parcurs am avut din ce in ce mai puţini, sfârşind prin a parcurge un ultim kilometru aproape pustiu.

Traseul a fost unul destul de accesibil şi era format din bucle de aproximativ 10 km, pe care trebuia să le parcurgi o dată, de două sau patru ori în funcţie de cursa la care participai – ştafetă, semi-maraton sau maraton. 
În cazul meu am avut de alergat traseul de două ori şi pot spune că cele două parcurgeri au fost experienţe complet diferite.

Prima parte a fost de tatonare. Alergam relativ uşor, mai schimbam vorbe cu câţiva oameni (făcusem o obsevaţie tâmpită unui coleg temporar de alergare că aveam acelaşi tip de pantof -de parcă avea vreo relevanţă- dar simţeam nevoia să mai interacţionez cu cei din jur), am mai tras de un alergător de ştafetă cu o întindere la picior, am căscat ochii la traseu, la jandarmii şi poliţiştii poziţionaţi pe margine.
A fost plăcut, per total am încercat să menţin o viteză decentă şi nimic mai mult.

Partea a doua a fost cu totul altă poveste. Din primele momente mi-a fost destul de clar că faţă de primii zece kilometri situaţia va fi ceva mai dificilă. Deja picioarele îmi spuneau că nu mai sunt ce au fost odată şi că ar fi bine să o las mai moale.
Uitându-mă în urmă, a doua parte a însemnat doar greu. Greu, greu, greu. De la kilometrul 15 în sus făceam eforturi foarte mari de a menţine viteza şi încercările din ce în ce mai dese de a-mi relaxa mâinile erau fără rezultat – îmi simţeam muşchii amorţiţi si fără sânge în ei.
Picioarele erau şi ele afectate de ritmul auto-impus, ajungând ca pe la kilometrul 17 să am pentru scurt timp senzaţia că ceea ce făceam era nenatural, că era ceva în neregulă. Tangenţial te ating gânduri rele – simţi că te vei întreba în curând de ce faci asta, cine te împinge să alergi, vorba reclamei – de ce fugi?, şi în general o stare de nu prea mult bine. Zicea fratele meu în glumă, dar cât de adevărat, că în momentul în care ajungi să îţi pui astfel de întrebări înseamnă că nu te-ai antrenat suficient. Absolut corect. 

Ultimii zece kilometri au însemnat o luptă permanentă cu creierul meu, un joc al minţii. O parte spunea cât de greu este şi cât de tare sunt nevoit să trag ca să menţin ritmul, că este cald, că mi-au obosit picioarele şi mi-au amorţit mâinile.
Cealaltă parte îmi aducea aminte că acesta este momentul în care am ocazia să dovedesc din ce sunt făcut şi că voi avea timp la alte antrenamente să o las mai moale, să nu ma grăbesc, să iau o pauză. Acesta este momentul să trag tare, să fac cea mai bună cursă de care sunt în stare, să nu am remuşcări mai târziu că aş fi putut să mai alerg dar puţină lene sau oboseală m-au oprit de la a avea performanţa pe care mi-o doream. Şi aceasta era aceeaşi latură a mea care îmi dădea şuturi să alerg mai repede – că doar nu eram la cursa populară de patru kilometri. 
Auto-motivarea este unul dintre darurile preţioase ale lui Dumnezeu (căruia îi adresezi o rugăminte pentru putere) şi datorită căruia ajungi să realizezi ce ţi-ai propus.
Slavă Cerului că acum nu am regrete şi pot spune cu mâna pe inimă că nu aş fi putut să scot în acea cursă un timp substanţial mai bun dacă aş fi făcut nu-ştiu-ce sau dacă aş fi alergat mai repede nu-ştiu-când. Din punctul meu de vedere mi-am atins limitele şi sunt mulţumit că am tras cât de tare am putut.

Cu toate că a fost greu realizezi ca de asta faci ceea ce faci. Dacă ar fi fost uşor te-ai fi plictisit cu mult timp in urmă, nu? Nu m-am înscris la semi-maraton ca să-mi fie uşor. Şi asa îţi trec gândurile prin minte în cele mai grele momente – "what’s easy?"… "it’s never easy"… Nimic din ceea ce merită în viaţă nu se obţine uşor. Aşa că trebuie să tragi din greu şi devine ceva natural.

Spre final alergam liniştit (vorba vine…) şi aud din spate cum vine cineva tare. Mă dau spre dreapta şi numai ce trec pe lângă mine kenienii de la maraton – zburau, nu alta. Am zâmbit admirativ şi mi-am continuat cursa.
La scurt timp am ajuns în capătul ultimului deal şi am renunţat la respiraţia controlată, trecând la un gâfâit puternic – trăgeam în mine oxigen cu o poftă fantastică şi nu vroiam altceva decât mai mult aer.
Finalul a venit în curând şi cu un scurt sprint in care nu mi-am mai simţit picioarele am încheiat o cursă teribil de frumoasă. După ce am traversat linia de sosire şi m-am oprit din alergare aveam mintea atât de goală de orice gând încât nici măcar un "ce bine că am terminat" nu mai aveam putere să gândesc. Eram pur şi simplu setat pe repaus.

La predarea chip-urilor am primit fiecare câte o medalie (oricine aleargă este un câştigător) şi felicitări. Am citit pe un forum că cineva regreta că era o coadă foarte lungă acolo, dar eu -în glumă, desigur- i-aş spune că atunci când am terminat eu nu erau decât doi oameni în faţa mea şi că data viitoare dacă aleargă mai repede poate prinde loc bun la coadă. Glumesc.

În timpul cursei nu m-am oprit la standurile cu energizante sau banane şi nici nu m-am indurat să folosesc unul dintre bureţii umezi pe care ni-i întindeau voluntarii de pe margine ca să nu îmi stric în vreun fel rutina, dar nici nu simţeam nevoia în mod stringent. Altfel ar fi stat lucrurile dacă ar fi trebuit să mai fac încă două ture.

Am văzut oameni cu tricoul îmbibat cu umezeală, oameni care respirau din greu, oameni care alergau ca şi mine spre finish simţind dificultăţile dar şi plăcerea în ceea ce făceau.
Am văzut persoane de vârsta a treia (veteranii noştri) alergând cot la cot cu ceilalţi pentru a termina o distanţă inaccesibilă majorităţii celor de lângă noi. În metrou am făcut contactul din priviri cu un alt coleg maratonist -ne-am recunoscut reciproc după echipamentul de alergare pe care îl purtam amândoi cu mândrie- şi care la o vârstă venerabilă încă avea ambiţia de a alerga cei 42 de kilometri, şi asta într-un timp bun. Fantastic…

Strategia pe care mi-o dorisem înainte de start era aceea de a alerga la început mai uşor şi mărind ritmul pe final. Acum că timpii finali si intermediari au fost afişaţi pot spune cu satisfacţie că, din acest punct de vedere, am alergat ca un kenian – încet la început, tare la sfârşit. În cazul meu, prima tură a fost de 53 de minute si 43 de secunde, iar a doua tură a fost completată în 50 de minute şi 56 de secunde, cu aproape 3 minute mai rapid (o satisfacţie majoră pentru mine). Total, o oră, 44 de minute, 39 de secunde. Locul 39 din 159 de alergători la semi-maraton.

Evident, efortul este foarte mare şi cu atât mai mult la un maraton întreg; este greu să descrii în cuvinte cât de dificil poate fi să îţi păstrezi ritmul odată cu trecerea kilometrilor.

Am mai spus şi o repet. După ce îţi forţezi corpul şi mintea să alerge atât de mult şi atât de tare nu mai simţi că ar exista ceva dificil sau care să îţi pună probleme, ceva ce să nu poţi face. Sentimentul că poţi realiza absolut orice îţi propui merită fiecare strop de transpiraţie şi fiecare secundă de suferinţă. Şi asta o spune cineva care a alergat doar 21 de kilometri, cu siguranţă că cel care aleargă de două ori mai mult este o persoană cu adevărat puternică indiferent de timpul obţinut.

Unul dintre avantajele participării mai reduse la acest maraton a fost că s-a creat senzaţia de comunitate, fără să am sentimentul că mă înec în marea de oameni din jurul meu. Eram mulţi (eu alerg de obicei singur, aşa că orice număr de alergători mai ridicat de zece este mare pentru mine), dar nu atât de mulţi încât să se creeze un sentiment de alienare, iar pentru o persoană un pic asocială cum sunt eu a reprezentat enorm să pot discuta cu oameni calzi şi care au acelaşi microb ca şi mine.
În plus, a fost singura zi din viaţa mea când am alergat liber pe stradă, în echipament de alergare, fără să mă simt în vreun fel ciudat sau singur – aveam o apartenenţă clară la grupul celor care aleargă, şi m-am simţit teribil de bine să fiu în normalitate.

Am apreciat de asemenea faptul că a fost posibil să discut liber, fără nici un fel de impediment, cu soţii van Groningen şi cu membrii ai Ro Club Marathon, oameni faţă de care am un foarte mare respect. 
Trebuie să le mulţumesc pe această cale organizatorilor pentru efortul deosebit depus şi pentru amabilitatea manifestată chiar şi în situaţii dificile. 

Că ne-a plăcut sau nu (de obicei nu…) meritul campaniei celor de la Saatchi & Saatchi este de a fi avut personalitate şi de a-şi fi pus amprenta asupra mea ca alergător şi a apropiaţilor cu care glumeam pe această temă. Toată tevatura asta (ca să nu zic scandal) a făcut ca maratonul nostru să aibă un pic de personalitate.

În ceea ce mă priveşte a devenit amuzant ca de fiecare dată când cineva (îmi) vorbeşte despre participarea mea la maraton eu să întrerup şi să subliniez cu voce tare – "semi-maraton", ca un fel de catch-phrase al serialelor de comedie.

Am rămas cu o amintire plăcută care poate fi trecută cu mândrie la lista realizărilor personale şi -de ce nu?- într-un CV. Ceva de povestit la nepoţi.

Maine dimineata plec cu trenul, duminica dimineata alerg, duminica seara ma intorc. Cam asta este planul, pe scurt.

…

Astăzi mă trezesc dimineaţă în jurul orei 5 (cinci), aştept un pic să mă dezmorţesc, fac o încălzire în grabă şi pe la 7 fără un sfert fug din casă. După o scurtă alergare de încălzire ajung la punctul de start al expediţiei. În faţa mea, drumul oaselor.

Mă uit la el, el la mine, respir adânc, mă mai intind un pic, pornesc cronometrul şi purced la drum. Drum naţional, trebuie menţionat, drum circulat de maşini şi tiruri la viteze de peste 60 la oră. 4150 metri dus pana la intersecţia cu drumul care duce spre o altă intrare în Iaşi , 4150 metri întors. Numai bine. Observ că, din fericire, există în extremitatea fiecărui sens câte o banda îngustă de mers destinată -presupun eu- tocmai celor ca mine, sau măcar pietonilor, bicicliştilor, etc, iar eu profit.

Vremea excelentă. Înnorat, era răcoare, nu prea multă lumină, exact cum îmi place mie. 

Şi dă-i şi-aleargă, cu maşinile, camionetele, autocarele şi tirurile vâjâind pe lângă mine. Din fericire mai am atâta common sense încăt să alerg pe contrasens ca să văd ce vine din faţă, aruncând din când în când câte o privire în spate ca să mă asigur că nu este vreunul în depăşire.

Mai ales la început a fost un relativ chin. Şosea deschisă, pădure şi deal în stânga şi în dreapta, şi după o perioadă am început să mă întreb şi eu ca tot românul – "Bă, da mai e mult?" Mai era mult, dar nu chiar atât de mult. Atâta doar că drumul era în mare parte drept, monoton, fără repere vizuale pe care să ţi le fixezi în mod deosebit. Nu poţi să simţi ce procentaj din traseu ai parcurs şi asta te cam debusolează.

Am încercat să menţin un ritm constant, cam cum aş vrea să fie la semi-maraton, chiar dacă vântul îmi bătea direct în faţă şi genunchiul îmi mai trimitea semnale de nemulţumire. 
Timpii de dus şi întors au fost surprinzător de apropiaţi, cam 8 secunde diferenţă, ceea ce practic nu înseamnă mai nimic în condiţiile în care la întoarcere am alergat o distanţă un pic mai lungă – pe motive de câine.

Că veni vorba, tot la întoarcere, pe la jumătatea drumului, am forţat un pic cam tare şi m-au apucat palpitaţiile (la inimă), un fenomen întâlnit şi în trecut în care inima bate foarte scurt şi teribil de rapid de parcă ar fi sfârşitul lumii, atâta doar că nu fac efort care să genereze aşa ceva, pur şi simplu o ia razna. Din câte am reuşit să îmi dau seama cauza este un organ intern sau un membru care dereglează cumva circulaţia, dereglat la rândul lui de mişcarea intensă. Soluţia găsită şi care funcţionează bine este să mă aşez jos în poziţia de ghemuit astfel încât genunchii strânşi să blocheze parţial circulaţia şi la scurt timp inima îşi reia brusc ritmul normal. Dacă aş avea încredere in medicii români aş fi cerut demult părerea unui specialist, dar n-am chef nici pe dracu să mă rog de ei să mă caute de ce este in neregulă, să stau zile prin spitale ca să îmi zică în final că nu au habar. Când voi merge într-o zi în străinătate am să fac popas la o clinică şi am să-i pun să verifice fiecare celulă. Până atunci nu am de ales decât să supravieţuiesc.

Mă mir că nu am dat peste nici un nebun care să vrea să mă calce ca în filme :p deşi când mă întorceam în Iaşi a fost o porţiune când n-am mai mers pe contrasens (din motive obiective, de câine) şi unul cu maşina a trecut foarte aproape de mine, aş putea să jur că intenţionat ca să mă sperie sau ceva, şi l-am auzit venind dar era cu viteză mică aşa că I didn’t even flinch, mi-am continuat alergarea ca şi până atunci, după care am traversat din nou pe cealaltă parte.

Am înregistrat o viteză media de 11.4 kilometri pe oră, ceea ce este beaucoup trop lent pentru ceea ce îmi doresc eu de la un semi-maraton. Nu vreau să bat tot drumul până la Bucureşti şi să arunc banii aiurea doar ca să am "privilegiul" de a alerga pe bani – daţi, nu încasaţi. Sună cam materialist poate, dar ideea este că îmi doresc o oarece performanţă, nu neapărat remuneraţie. Aşa că dacă nu reuşesc într-o săptămână să am o evoluţie care să mă convingă că pot să termin în -de exemplu- o oră şi jumătate, mai bine don’t bother.

Pe când stăteam şi mă recuperam niţet după alergare văd cum iese un omuleţ ceva mai în vârstă, dar în echipament de alergare în orice caz, care o ia la fugă pe strada principală. Nu m-a văzut, dar m-am bucurat să văd că mai sunt şi alţii ca mine.

O experienta inedită, puţin creepy, cum nu am mai avut pana acum. Doar eu şi drumul. A, şi să nu uităm partea interesantă. Am s-o fac din nou, pentru că mi-a plăcut foarte mult.

Aţi observat cum atunci când alergăm sau practicăm o activitate fizică intensă ne blestemăm zilele, de ce este atât de greu si cine dreq ne-a băgat în chestia asta, pentru ca la final, când totul se termină şi este dus la capăt aşa cum trebuie, stăm şi ne relaxăm iar în gândul nostru -sau cu voce tare- ne spunem că a fost un antrenament teribil de reuşit?

Hop… deja este sase, ar trebui sa plec. Ce frumos este afara… albastrul inchis…intuneric discret… mmmm. Nu pot sa ratez asa ceva. Nici nu mai tin minte cati kilometri aveam programati, dar nu-i nimic… Un pic mai mult decat data trecuta.

…..

Acum este 22.35. Am alergat bine astazi, m-am simtit ok. Fara dureri ale organelor interne, fara oboseala excesiva, doar cu genunchiul facandu-mi niste probleme pe final si cu stomacul tipand a foame. Este foarte interesant sa alergi dimineata devreme.. cerul se schimba permanent, aerul este (aproape) curat, populatia indigena este in mare parte prin barloguri. Daca mai ai si noroc sa fie nori sau chiar cateva picaturi de ploaie, nu se poate mai bine.

In perspectiva semi-maratonului de la Bucuresti la care as putea participa nu pot decat sa ma ingrijorez ca nu stiu cum este sa alergi pe plat. Numa dealuri in orasul asta, lucru care initial parea bun pentru ca ma antrena, acum nu stiu ce sa mai zic.
Of.. ma bate gandul din ce in ce mai serios sa particip, desi echipament ioc in afara de Nike-uri. Citeam undeva ca un participant isi cumparase ("nu pe bani putini") un tricou sau sort Lycra (whatever that is, dar in fine, e de bine), in timp ce eu alerg cum apuc. Sper ca echipamentul de la genunchi in sus nu este esential pentru un rezultat bun. Ma rog.. maine vizitez Intersport (yuck…) si am sa caut ceva mai de Doamne-ajuta.